Premessa: è il terzo libro che leggo di Ammaniti ed è il primo che apprezzo veramente! "Che la festa cominci" mi aveva scioccato, era ridicolmente assurdo, mentre "Fango" mi pareva buono per metà. In realtà, ora credo che non fossi psicologicamente "pronta" per la scrittura di Ammaniti. Questo libro è estremamente scorrevole, a parte alcuni capitoletti verso la fine, e non vedevo l'ora di andare avanti per vedere chi sarebbe morto, chi restato in vita, e come diavolo se la sarebbero cavata tutti. I personaggi, a mio parere, non sono per nulla stereotipati, anzi, li trovo originali. E' allucinante e stupefacente come la mente dell'autore sia stata in grado di partorire un pazzo come Quattro Formaggi, con il suo presepe coi barbapapà e tutte quelle idee folli. La vita della provincia italiana in pianura è lucidamente descritta...chi la vive sa di cosa parla Ammaniti. Un velo di tristezza e malinconia che si adagia sul cielo di piombo, sulle provinciali lunghe e infinite piene di capannoni, i cani, le case tutte uguali dei medio borghesi. Ammaniti descrive l'Italia, ciò che è, e niente più. Non esagera, si tiene sempre sul tempo, con descrizioni brevi ma costanti, che in ogni istanti ti fanno sentire la puzza di smog e la pioggia che cade sui campi. L'unica cosa un po' improbabile è il personaggio di Rino, un nazista buono, diciamo. In ogni caso, non è del tutto irrealistico. Adoro le piccole digressioni dell'autore, descrizioni irrilevanti per la trama, che però dipingono con poche, acute battute un'umanità gretta e presa dalle sue ansie, manie, problemi o presunti tali, rimpianti e desideri folli e malati. Provo a riflettere su quale sia la morale...Forse non c'è nessuna lezione da insegnare, nessun vero Dio sopra le nostre teste. C'è solo un Padre Eterno sperato, immaginato solo per i nostri comodi, invocato al bisogno, e che, alla fine, pare inesistente. Muto, o indifferente, o morto. cartea mi s-a lipit de mână (e la 10 lei!) - altfel, de cât e de demnă de ghenă coperta n-aș fi luat-o în veci! deși știam de niccolò ammaniti - revelație literară, de care însuși legenda vie a cinematografiei mondiale bernardo bertolucci s-a lăsat convins de ultima lui carte și i-a făcut un film excelent - eu și tu.dar chiar nu m-așteptam la un roman așa de bun!cartea nu mi s-a lipit doar de mână, ci m-a copleșit ca o pediculoză, ce ți se urcă de pe pubis până-n sprâncene și-n cap. și te mănâncăăăă... zi și noapte - așa m-a mâncat s-o citesc, cartea asta, o zi și-o noapte, fără să mă lase-o clipă!un orășel de provincie italian, pe malul unui fluviu. toamnă târzie. cristiano zena, 13 ani. locuiește doar cu tatăl său - un neo-fascist ras și tatuat - într-o mahala. tat-su mai are doi prieteni - un handicapat gras (brânzilă / omul hoit) care construiește la el în casă orașe de mucava; și-o namilă de om căruia-i lipseşte o piuliţă de când fetița i s-a-necat cu un dop de șampon.toţi duc o viață uscată, pișată deseori cu alcool și spurcată cu frustrări. şi cu acte gratuite. puștiul omoară un câine doar pentru tat-su avea un deranj și distruge motorul unui coleg pentru că el însuși avea un deranj. până-ntr-o seară de duminică, când, odată c-o furtună ploioasă, toate sunt date peste cap.propoziții scurte. paragrafe dese, doar de un rând. subcapitole mici, ce cuprind psihologia - grobiană - a fiecărui personaj. căci dacă vrea să zică ceva, autorul ammaniti pac! inventează un personaj! el e dumnezeul romanului, face ce vrea mușchiul lui! nu lasă nici un mister! descrie tot, el e atotputernicul, omniscientul! și ce mi-a plăcut asta!unde e dumnezeu în lume?păi cam plecat, sugerează ammaniti, cu sorcova uneori. fiecare cu dumnezeul mă-sii, fiecare își modelează dumnezeul propriu din noroiul obsesiilor. numai că vai! dumnezeii lui x nu se-ntâlnește cu dumnezeul lui y. unuia dumnezeu îi zice să violeze o minoră, altuia să spargă un bancomat cu botul mașinii în viteză; unuia îi zice să renunțe să-i mai producă orgasmele soției prietenului său, altuia îi zice să scape de un cadavru, c-altfel tatăl lui o pățește. o încrengătură pentru mine, în care m-am pierdut ca scufița roșie-n pădure, așteptând lupul s-o răscolească-n coșuleț.coperta ediției italiene și a celei americanelumea lui ammaniti e o lume urâtă, în care - din păcate - copiii trebuie să se maturizeze. unii nu mai apucă - biata fabiana ponticelli e omorâtă. e ea cam drogată și derbedoaică, dar ca victimă va deveni plânsă ca o sfântă. alţii preiau ciudăţeniile şi frustrările părinţilor. cum e cristiano zena, care va trebui să omoare un câine şi să arunce un cadavru. tu ai un suflet? va fi întrebat. nu, l-am pierdut, va răspunde.Cristiano Zena nu asculta. Se uita la cer, la norii maronii care pluteau atât de jos, că ar fi putu să-i atingă cu vârful degetelor, la norii aceia care în curând ar fi revărsat altă apă peste lumea asta de căcat, și simți că plutește, ca și cum brusc extratereștrii l-ar fi absorbit în spațiu. Se clătină amețit, ridică brațele spre nori, ăși lăsă capul pe spate și își imagină că dă afară tot, toată întunecimea aia pe care o avea în al, furia aceea întunecată, frica, senzația că nu conta nici cât negru sub unghie, că este cel mai ghinionist om de pe planetă, cea mai singură și mai disperată ființă de pe lume. Afară. Da, afară. Trebuia să scuipe toate gândurile, toate spaimele, totul. Și să se transforme într-un câine negru. Un câine negru, un câine fără creier, care alerga întinzându-și labele, încovoindu-și spinarea, ridicându-și coada. Atingea ușor pământul și imediat se destindea perfect ca un înger. (p.327)lumea lui ammaniti e una în care turnesolul lumii sunt copiii. ei sunt cei mai legitimi să „judece“ lumea. să găsească calea dreaptă. la ei e salvarea, spune ammaniti. la ei e răspunsul la orice întrebare. asta e descoperirea acestui mare autor contemporan. italian. tradus la noi, din fericire. incomplet, din nefericire. o carte Uuuuuubercool!
Do You like book Zo God Het Wil (2006)?
Uno spaccato dell’Italia che il lettore non conosce, non puo’ conoscere, perche’ I protagonisti di questo romanzo non sono gente che legge. Rino, un nazista disoccupato, pieno zeppo di rabbia, pronto a sfogarsi contro chiunque glie ne dia l’occasione, ha un unica missione: quella di non venire separato dal suo figlio tredicenne, Cristiano. Il nucleo della storia e’ proprio il rapporto padre-figlio, gli sforzi che entrambi fanno per preservarlo dall’intervento dello stato, che vigila attentamente nella figura di un assistente sociale a sua volta protagonista di una storia nella storia, il suo folle innamoramento per la moglie del suo migliore amico. Quindi gli amici di Rino, un disoccupato alcolizzato e un vulnerabile ritardato ‘che non farebbe male a una mosca’, ma siamo sicuri? Ammaniti ci trascina e fa partecipi del degrado nel quale versano I protagonisti, ai bordi, anzi molto vicino al fondo della societa’. Ci fa sentire l’odore di alcohol, di sporcizia, di merda che straripa da un cesso di un camper. E cio’ che piu’ colpisce e’ la normalita’ con cui I protagonisti vivono in questo degrado, il bacio che l’amante rifila a Bruno appena uscita da un cesso di un camper tanto puzzolente che fa quasi svenire, come fosse uscita da una normale toilet di un qualunque albergo. Nella serata decisiva, la tempesta di pioggia e vento che si abbatte sul paese di Verrano aggiunge l’elemento naturale che attacca con furia su queste zattere alla deriva; il tutto in un crescendo travolgente in uno stile che ricorda il Furore di Steinbeck, dove un altro gruppo di naufraghi, in un altro continente, in un altro secolo, venivano travolti dalle vicende di una vita vissuta nel posto sbagliato, nel momento sbagliato.Proprio come quei naufraghi alla merce’ della tempesta californiana, I nostri antieroi si aggrappano con la forza disperazione ad ogni appiglio, in una lotta che fino all’utimo li tiene in bilico fra I rispettivi sogni di una vita migliore e un abisso infernale. Un romanzo di estremi, di situazioni forti, a tratti difficile da leggere senza storcere il naso. personaggi e situazioni che rimanagono e rigirano nella testa del lettore (almeno questo lettore) anche qualche settimana dopo la sua lettura.
—mackodm
Tenho lido muito ultimamente, e tenho-me esquecido de vir aqui relatar o quê, mas este não posso deixar de recomendar. É violento, muito. Bastante cheio de palavrões também. Mas intenso como há muito tempo não me lembrava de ler algo, daqueles livros que me fazem resistir ao sono e, de manhã, ansiar pela hora de voltar a casa para continuar a ler. Com um ritmo rápido, com personagens agressivas mas humanas, capaz de me provocar riso, ternura e repulsa ao mesmo tempo. Um daqueles livros que, ao ler, imaginava em filme. Que entretanto descobri que já há.Em resumo: numa pequena cidade italiana, um rapaz de 13 anos mora sozinho com o pai, um desempregado neonazi que vive de biscates, depois de a mãe os ter deixado. O pai tem dois amigos, um com problemas mentais e neurológicos obcecado por uma personagem de um filme porno, e outro também abandonado pela mulher depois de a filha ter morrido com uma tampa de champô entalada na garganta. Todos desempregados que um dia planeiam roubar uma caixa multibanco. Só que na noite combinada cai um temporal daqueles, que muda tudo.Eu sei que parece tudo um bocado exagerado e até «faca na liga». Mas ao ler Como Deus manda, de Niccoló Ammaniti, parece tudo extremamente real. Tal como na vida real, as coincidências acontecem. E, tal como na vida real, muitas vezes as personagens sentem simultaneamente amor e ódio pelo próximo.Ganhou o Prémio Strega, o mais importante prémio literário em Itália, onde a produção literária é muita e boa. Prémio também já atribuído a escritores como Alberto Moravia, Primo levi, Sebastiano Vassalli, Sandro Veronesi e Umberto Eco. Acho que não é preciso dizer mais nada.
—Sweetie
un libro che sembra lungo ma in realtà non lo è. 4formaggi mi ha spaventata
—cody
